Romanians Love Books – despre nevoia de normalitate

volunteer_manager_2011_calendar-p158488749464998427zvpfn_400Romanians Love Books este un grup de voluntari. Nu e nici primul, și nici ultimul. Toți voluntarii au respectul meu pentru că ei sunt singurii care muncesc fără a aștepta vreo răsplată. Oferă tot, cu inima deschisă, pentru și spre folosul celorlalți. Indiferent unde aleg să-și ofere ajutorul, o fac cu bucuria și plăcerea pe care, sincer, nu le regăsești în atitudinea unora ce sunt plătiți pentru același serviciu. Însă nu scriu rândurile acestea ca să critic, ci ca să încurajez.

Pasionați de cărți și din dorința de a face ceva bun și frumos pentru semeni, s-au apucat de organizat evenimente atât pentru copii, cât și pentru adulți. Am văzut copii confecționând mărțișoare și felicitări, modelând lut sau i-am ascultat cântând cântece pentru copii în limba română și am văzut adulți, vorbind despre cărți sau așteptând emoționați să primească un autograf de la autorii români care și-au lansat cărțile și aici. Patru oameni (și familiile lor) au rupt din timpul lor pentru a organiza și susține evenimente unde mândria de a fi român se simte până și în aerul repirat. Comunitatea românescă înseamnă mai mult decât cerșetori și jucători de alba-neagra. Înseamnă chiar și mai mult decât instituțiile elitiste atât de distante față de comunitatea pe care o reprezintă. Comunitatea românescă este în primul rând formată din oamenii aceia absolut normali care se adaptează și se integrează într-o altă societate, care își însușesc principii noi, fără a-și nega originea.

Am văzut copii5b53cecb8930779323f3da1a68cf5273 de alte naționalități purtând mandri mărțișoare confecționate împreună cu copiii români, am văzut părinții lor aplaudând dansurile populare românești și am văzut români emoționați de mesajul scris pe un volum, de un autor venit din România să-și întâlnească cititorii aici. Am văzut ceea ce avem frumos în noi, ceea ce nu ne face cu nimic mai prejos față de ceilalți. Am văzut normalitate și, mai ales, au văzut-o și ceilalți.
Ce fac acești voluntari nu este eroic și nici traumatizant, dar merită la fel de multă considerație. Ei nu salvează vieți, ci ne ajută să avem una. Nu este voluntariat pentru o cauză extremă, este voluntariat pentru normalitate. 

Fie că e vorba de cei mai de succes oameni sau de ce mai năpăstuiți de soartă, extremele unei societății vor fi mereu în atenția tuturor. Doar de cei obișnuiți, nu prea își mai amintește nimeni.

Toate evenimentele organizate de acest grup sunt cu intrare gratuită, fără taxe de înscriere sau participare. Remunerația se face în zâmbete și succesul este direct proporțional cu numărul celor care participă la aceste acțiuni.

Și dacă ați avut răbdare să citiți până aici, să știți că nu am scris aceste rânduri ca să îi laud. Nu, nu asta își doresc! Am scris aceste rânduri pentru că sunt mândră de fiecare în parte, sunt mândră și mă simt norocoasă să îi am în preajmă! Iar dacă simțiți un impuls sau o emoție, implicați-vă și voi! Măcar cu prezența!

Mai multe aflați aici și aici.

“Voluntariatul este cel mai bun exemplu de democraţie. Votăm la alegeri, dar când te oferi voluntar, votezi în fiecare zi pentru comunitatea în care vrei să trăieşti.” (Marjorie Moore)

Inocența în stare de sclavie, de Mălina Anițoaei

14233629_1201579056549919_24228811_oDoar citind acest titlu, am fost sigură că am să descopăr între paginile cărții un alt fel de scriitură. Într-o lume a romanelor și poeziei, am descoperit acest volum de proză scurtă în care, fiecare din povești poartă „greutatea” unui roman și delicatețea unei poezii. De o sensibilitate uneori dureroasă, pvestirile din acest volum trec prin toate zidurile ridicate de prejudecăți.

Am citit și recitit pentru că fiecare din istorioarele Mălinei Anițoaei te scot din ritm, te poartă prin amintirile unui om atât de sensibil, atât de inocent și matur în același timp încât, inevitabil, oricine citește face o excursie în propria-i inocență, pentru că toți, absolut toți, am fost cândva naivi. Doar „cutremurele” ne schimbă viețile, spunea cineva. Cutremurele aveau să vină cu nemiluita mai târziu.” („Iubirea mea din copilărie”)

12592534_1046403295448733_4257546288112661407_nCand vorbește despre dragoste, o face cu atât de multă pasiune și intensitate încât, dincolo de cuvinte, presimți neputința muritorului de rând. „Îmi doream, în nebunia mea, îmi doream să aibă o sută de ani. Pentru că iubirea ar fi venit de undeva de mai departe. Și, dacă aș fi luat-o pe drumul iubirii aceleia, sigur m-aș fi întâlnit cu Dumnezeu care știe. Așa aș fi avut și eu poate norocul să intru în visul lui Dumnezeu.” („Iubitul meu avea o mie de ani”)

Când privești lumea din jur prin ochii ei înțelegi de ce „în inima copiilor săraci stă moralitatea întregii lumi” („Fetița cu pantofi cu toc”) sau de ce „fugim fără să știm, de ceea ce iubim.” („Iubirea mea din copilărie”)

Am sentimentul că de fapt stăm la o cafea și ea spune povești pentru oameni mari, despre copilărie, despre dragoste, despre dezamăgiri sau despre cei pe care i-a întâlnit și fiecare poveste poartă aerul nostalgic și sentimentul resemnării, însă întotdeauna îmbălsămate cu dor și dragoste. Mai puternic este însă sentimentul identificării, al poveștii despre tine, al pietrelor aruncate ca „pedeapsă”, pietre pe care autoarea, din cuvinte, le face nisip. Mălina Anițoaiei nu te judecă, nici nu te vindecă, ea te ia de mână sau te strânge în brațe de fiecare dată când scrie, pentru că, „prețul pentru ceea ce simțim îl plătim fiecare. Ar trebui să-i fie lumii de-ajuns.” („Lupta cu îngerul..”)

Aș fi vrut să scriu mai mult, mai bine, mai literat despre volumul acesta dar îmi este foarte greu să folosesc cuvintele. Cartea ei nu se povestește, cartea ei se simte. Așa că vă invit să simțiți „Inocența în stare de sclavie”.

13568922_1104358092986586_1961970788839560723_o

 

 

Întâlnire cu scriitoarea Corina Ozon și cărțile ei – Londra, 2016

12316199_862137253904149_3840101590734336772_n
Romanians Love Books

Sâmbătă, 18 iunie 2016, Wembley Library a fost gazda evenimentului „Întâlnire cu scriitoarea Corina Ozon și cărțile ei”, eveniment organizat de grupul de voluntari „Romanians love books”. Despre oamenii care stau la baza acestui proiect am să vă povestesc altă dată și mai pe îndelete.

Puțin după ora prânzului, în biblioteca din Wembley, un spațiu deosebit de frumos și primitor, peste 50 de oameni au participat la o discuție cu Corina Ozon, autoarea seriei Amanții, (Zilele amanților, Nopțile amanților, Amanții 3.0). Deosebit de modestă, Corina Ozon a vorbit deschis despre cărțile ei, despre cum a pornit acest proiect de la un articol ajungând până la a încheia o trilogie.

Subiectul, tabu pentru majoritate oamenilor, are însă priză extraordinară la publicul cititor, poate pentru că e deochiat, poate pentru că e prea bine cunoscut, sau poate doar pentru faptul că nu mulți se incumetă să îl abordeze.

Ce face amanta? Dar soțul? De soție ce se spune? Chiar așa e un amant? Oare mi s-a întâmplat și mie, să fiu înșelat/ă și să nu îmi dau seama? Oare presentimentele mele se adeveresc? E adevărat că intuiția feminină nu dă greș? Cam astea sunt întrebările pe care ți le pui după ce arunci o privire peste paginile carților Corinei (vorbesc despre seria Amanții).

13493304_1127576953950130_776152672_o
© Florin Dănilă

Cu un public mai mult sau mai puțin cunoscător al cărților Corinei Ozon, discuția a fost interactivă, autoarea dând răspunsuri tuturor întrebărilor, chiar și celor mai condimentate.

Incântată am fost în primul rând de atmosfera relaxată și discuțiile iscate pe tema acestui subiect, discuții dezinhibate, ținând cont că simplu fapt de a deschide subiectul adulterului îi face pe majoritatea să întoarcă privirea sau să exclame „Vaaaaai, așa ceva!!”

„Sunt Corina Ozon, cea care a disecat sufletul și mințile amanților și ți i-a pus pe tavă. Cea care a încercat, cu asumarea tuturor riscurilor, să te învețe să nu judeci, să nu fii prefăcut și să accepți să fii fericit. Ai fost șocat când ai văzut limbajul din „Zilele amanților”, pentru că sunt femeie, și încă una blondă iubibilă, ca să vorbesc cuminte. Ai râs când mi-ai citit cărțile, poate te-ai întrebat cât e experiență de viață și cât fantezie. Cât este refulare și frustrare și cât adevăr. Femeile mi se confensează, le spun că nu sunt terapeut cu patalama, ci doar o supapă, o fantă prin care respiri într-o lume sufocată de prejudecăți și de convenții.” spune însăși autoarea într-un articol de pe catchy.ro.

Prezentarea volumului „Până când mă voi vindeca de tine”, proaspăt lansat la Bookfest, promite o altă abordare și un alt stil de a despica eșecurile și suferințele relațiilor toxice. De această data, autoarea promite că surprinde psihologic momentul în care despărțirea de cineva drag, schimbă polii sufletului.

Eu, personal, vreau să subliniez că am fost impresionată de 3 chestiuni.

Prima este faptul că acest eveniment a fost posibil cu sprijinul voluntarilor, instituțiile culturale acreditate și reprezentative neonorând nici măcar cu prezența, sau măcar cu un mesaj de mulțumire invitația; spațiul alocat fiind pus la dispoziție în mod gratuit de către o bibliotecă publică din Londra (Wembley Library).

A doua chestiune, interesul comunității românești din UK (da, au fost prezenți oameni din afara Londrei!!) pentru acest gen de evenimente; interesul lor pentru cultură, pentru scriitorii români contemporani, pentru promovarea noastră a ceea ce suntem dincolo de știrile de la ora ceaiului englezesc.

În al treilea rând, dar nu cel din urmă, interesul, deschiderea, participarea activă, răbdarea și curajul autoarei Corina Ozon, de a accepta această provocare, de a se întâlni cu cititorii români (și nu numai!), nu neapărat cunoscători ai scrierilor sale, peste hotare, la mii de kilometri de țara, în condițiile în care, nimeni nu garantează prezența și interesul oamenilor. Și cum nici de această dată nu am fost dezamăgită, oamenii au venit, mulți și de departe, interesați de cărți, de autoare, de temă sau, pur și simplu, din dorința de implicare în evenimente culturale.

Aplauzele și respectul meu se îndreaptă spre ei. Nici scriitorii, nici voluntarii, nici bibliotecile sau alte instituții nu ar exista fără voi, oamenii obișnuiți care spuneți „Da!” cu responsabilitate atunci când e vorba de a face CEVA.

13467673_1127576643950161_550878470_o
© Florin Dănilă

Vina, de Camelia Cavadia

11336847_835198766558540_1894856890520282759_o„Vina”, romanul de debut al Cameliei Cavadia, laureat al „Festival du premier roman”, la Chambéry, e un roman psihologic care îmi vine în minte destul de des, din mai multe și nenumărate  motive.

Deși am citit romanul acum vreun an, temele abordate de ea sunt actuale. Mereu vor fi, din păcate! Gelozia, alcoolismul, neasumarea greșelilor, lipsa comunicării în cuplu, superficialitatea relațiilor interumane. Uneori e suficient să privesc în jur și să constat că „Vina” nu este numai povestea din roman, este povestea multor cupluri.

Viața lui Tomas H., bărbatul care cunoaște și Raiul, și Iadul, este o dramă prezentată pe două planuri, unul trecut, al unui soț iubitor, tată responsabil și scriitor de succes, și unul prezent, în care alcoolul și menajera sunt singurele repere în jurul cărora gravitează. Autoarea insistă în a prezenta fericita viață de cuplu a lui Tomas și ai sentimentul că prea e totul bun și frumos, și prea numai lapte și miere însă până să te saturi de atâta dulce, deja ai luat cunoștință de demonii care ies la suprafață de „prea mult bine”. Gelozii, timp umplut cu alcool, prieteni neprieteni și constați deja că personajul este într-o alunecare rapidă și periculoasă, pe un drum care nu poate duce spre fericire.

13275205_1109523779088781_2146854610_oCe l-a uimit cel mai tare a fost înțelegerea faptului că nenorocirile astea i se întâmplaseră aproape fără să-și dea seama. Adică, aluneci dintr-o dată într-o situație dezastruoasă, iar coborârea aproape că devine de neoprit. Nu există semne de avertizare care să te facă atent că urmează o „curbă deosebit de periculoasă” în viața ta, nu e nimeni care să te atenționeze că ai în față un drum periculos. Totul se întâmplă încet, pe nesimțite și odată ce ai greșit azi, îți e ușor să greșești din nou mâine. După care, aproape că nu-ți mai dai seama. Deja ți-e la îndemână să greșești.”

Această cădere în gol continuă și ajunge într-un punct culminant care justifică titlul acestei cărți. Dar asta vă las să descoperiți singuri.

Lipsa comunicării într-o relație și urmările ei sunt o temă pe care autoarea o conturează perfect, aș spune. Surprinde și punctează atât de bine momentele importante din declinul acestui cuplu încât este imposibil să nu anticipezi că, toate tăcerile și renunțările mărunte aparent, vor ieși la suprafață precum vulcanii. Inevitabil cartea ridică întrebări în mintea cititorului, te regăsești în egală măsură fericit dar și cuprins de îndoieli. E o lecție de viață, frumosă și tristă! Vina, sentimentul acesta atât de răvășitor, trebuie asumată, asumată și depășită pentru că vina este mai mult decât un regret, ea poartă culpa unei nenorociri, a unei greșeli, a unui fapt ireversibil.

Aș mai adăugă două detalii. Finalul romanului este unul pe măsură, surprinzător și cu un efect demn de un condei talentat, iar faptul că autoarea reușește să scrie din perspectiva unui bărbat, este o chestiune pe care eu, personal, o admir (Îmi amintește de Cătălin Dorian Florescu și „Zaira” lui).

13221096_1019992361412512_2811149222233132520_nNu-mi rămâne decât să vă mai spun că aștept cu interes următorul roman al autoarei, „Măștile fricii”, apărut de câteva zile, că o felicit pentru talentul (și perseverența) de a construi, din punct de vedere psihologic, un personaj atât de complex.

Despre autoare puteți afla mai multe pe paginile de facebook ale cărților ei și pe blogul personal.

Acum, privind în urmă, dacă ar fi să numească un moment anume pe care să-l facă responsabil de pierderea intimității lor, acela ar fi: momentul în care în casa lor au început să se perinde tot felul de cunoscuți, așa-ziși prieteni, care au devenit în curând nelipsiți de la mesele de seară sau de la cele de sâmbătă și duminică, petrecute până atunci în familie. Acela a fost momentul în care Tomas a început să se disipeze în prea multe părți, să stea în contact cu prea multă lume, devenind mai îndrăzneț, mai sigur pe el, mai tăios, dar în același timp, mai lipsit de substanță, mai puțin autentic și mai greu de iubit.

Whiskey-ul a devenit și el nelipsit din pahare și a curs râuri, râuri din sticlele pline, golite cu repeziciune. Aburii alcoolului s-au amestecat atunci cu aburii unor idei neduse până la capăt, iar vorbe negândite și necalculate au fost aruncate în aer fără a fi prelucrate de luciditatea unei minți treze.

La desfășurarea acestor acte de delăsare au fost de față cei mai apropiați oameni din viața lui Tomas care fie n-au sesizat pericolul, fie n-au bănuit urmările. Au stat cu toții aliniați, inerți și-au urmărit spectacolul, incapabili să miște un deget. De aici și până la a fi prea târziu, nu a fost decât un mare pas în gol, pe care l-au făcut, din păcate, cu toții, împreună!”

 

Eleganța ariciului, de Muriel Barbery

res_82b8e8925689f9e9e68214612ee70024_full„Eleganța ariciului” nu este o poveste plină de aventuri, nu e un roman palpitant sau vreo carte de căpătâi, este însă o minunată poveste despre prietenie, o prietenie dincolo de granițele sociale, bazată pe afinități intelectuale care trec peste diferențele de statut social; o prietenie care se naște spontan și firesc.

Cele doua personaje principale, Renee si Paloma, nu se încadrează de niciun fel în stereotipurile în care sunt încadrate de cei mulți și superficiali. Ele sunt cele două personaje care își analizează viețile cu ironie și umor, fiecare cu scopul fie de a ascunde, fie de a descoperi ceva.

„Mă numesc Renee. Am cincizeci și patru de ani. De douăzeci și șapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte și o grădină interioare, împărțită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană (…). N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă și insignifiantă.”

„În ceea ce mă privește, am doisprezece ani și locuiesc la nr. 7 pe rue de Grenelle, într-un apartament de bogătași. Părinții mei sunt bogați, familia mea e bogată, iar sora mea și cu mine suntem prin urmare virtual bogate. Tatăl meu e deputat după ce a fost ministru și va sfârși fără îndoială la vârf (…).”

O portăreasă amatoare de romane rusești și filosofie, cunoscătoare de muzică clasică și cinematografie, Renee face tot posibilul să nu iasă din anonimat, să nu cumva să lase să se vadă cum și ce este în realitate. Cu toate precauțiile ei, oamenii capabili să vadă dincolo de aparențe vor descoperi contrariul. „Doamna Michael are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante.”

i-find-this-a-fascinating-phenomenon-the-ability-we-have-to-manipulate-ourselves-so-that-the-foundation-of-our-beliefs-is-never-shaken-muriel-barbery

Paloma, fiica unei familii din imobilul amintit, este copila care dă dovadă de mai multă maturitate decât întreaga ei familie. Ea ține un Jurnal al mișcării lumii și un caiet de cugetări profunde, notând, într-un mod inocent dar matur, „lucruri pentru care merită să trăiești”, pentru că, dezamăgită de viață, își planifică sinuciderea. Pe parcursul acestor analize, dezvăluie fără să-și dea seama, nenumărate motive de a trăi, unul dintre ele fiind chiar Renee pe care o descoperă cu ochiul ei fin așa cum este ea în realitate. Iar momentul în care apare și un personaj masculin, Kakuro, povestea capătă și conturul cald, dar nu siropos, al dragostei.

Romanul are tentă filozofică dar și satirică. Autoarea ironizează moravurile franceze îmbinând umorul și ironia atât de plăcut încât, deși nu e un roman de aventuri, captează atenția și dă oarece dependență.

photo-muriel-barberyMuriel Barbery, romancieră franceză nascută în Casablanca, în Maroc, la 28 mai 1969, trăiește în prezent în Japonia, țară de care este fascinată. Are studii aprofundate de filozofie și Eleganța ariciului, care este al doilea său roman (primul fiind Une gourmandise), a obținut numeroase premii, toate în anul 2007 (Prix Georges Brassens in 2006,  Prix des libraires, Prix des Bibliotheques pour Tous, Prix Rotary, Prix de l’Armitiere de Rouen si Prix Vivre Livre des lecteurs de Val d’Isere). În România a apărut la editura Nemira.