Întâlnire cu scriitoarea Corina Ozon și cărțile ei – Londra, 2016

12316199_862137253904149_3840101590734336772_n
Romanians Love Books

Sâmbătă, 18 iunie 2016, Wembley Library a fost gazda evenimentului „Întâlnire cu scriitoarea Corina Ozon și cărțile ei”, eveniment organizat de grupul de voluntari „Romanians love books”. Despre oamenii care stau la baza acestui proiect am să vă povestesc altă dată și mai pe îndelete.

Puțin după ora prânzului, în biblioteca din Wembley, un spațiu deosebit de frumos și primitor, peste 50 de oameni au participat la o discuție cu Corina Ozon, autoarea seriei Amanții, (Zilele amanților, Nopțile amanților, Amanții 3.0). Deosebit de modestă, Corina Ozon a vorbit deschis despre cărțile ei, despre cum a pornit acest proiect de la un articol ajungând până la a încheia o trilogie.

Subiectul, tabu pentru majoritate oamenilor, are însă priză extraordinară la publicul cititor, poate pentru că e deochiat, poate pentru că e prea bine cunoscut, sau poate doar pentru faptul că nu mulți se incumetă să îl abordeze.

Ce face amanta? Dar soțul? De soție ce se spune? Chiar așa e un amant? Oare mi s-a întâmplat și mie, să fiu înșelat/ă și să nu îmi dau seama? Oare presentimentele mele se adeveresc? E adevărat că intuiția feminină nu dă greș? Cam astea sunt întrebările pe care ți le pui după ce arunci o privire peste paginile carților Corinei (vorbesc despre seria Amanții).

13493304_1127576953950130_776152672_o
© Florin Dănilă

Cu un public mai mult sau mai puțin cunoscător al cărților Corinei Ozon, discuția a fost interactivă, autoarea dând răspunsuri tuturor întrebărilor, chiar și celor mai condimentate.

Incântată am fost în primul rând de atmosfera relaxată și discuțiile iscate pe tema acestui subiect, discuții dezinhibate, ținând cont că simplu fapt de a deschide subiectul adulterului îi face pe majoritatea să întoarcă privirea sau să exclame „Vaaaaai, așa ceva!!”

„Sunt Corina Ozon, cea care a disecat sufletul și mințile amanților și ți i-a pus pe tavă. Cea care a încercat, cu asumarea tuturor riscurilor, să te învețe să nu judeci, să nu fii prefăcut și să accepți să fii fericit. Ai fost șocat când ai văzut limbajul din „Zilele amanților”, pentru că sunt femeie, și încă una blondă iubibilă, ca să vorbesc cuminte. Ai râs când mi-ai citit cărțile, poate te-ai întrebat cât e experiență de viață și cât fantezie. Cât este refulare și frustrare și cât adevăr. Femeile mi se confensează, le spun că nu sunt terapeut cu patalama, ci doar o supapă, o fantă prin care respiri într-o lume sufocată de prejudecăți și de convenții.” spune însăși autoarea într-un articol de pe catchy.ro.

Prezentarea volumului „Până când mă voi vindeca de tine”, proaspăt lansat la Bookfest, promite o altă abordare și un alt stil de a despica eșecurile și suferințele relațiilor toxice. De această data, autoarea promite că surprinde psihologic momentul în care despărțirea de cineva drag, schimbă polii sufletului.

Eu, personal, vreau să subliniez că am fost impresionată de 3 chestiuni.

Prima este faptul că acest eveniment a fost posibil cu sprijinul voluntarilor, instituțiile culturale acreditate și reprezentative neonorând nici măcar cu prezența, sau măcar cu un mesaj de mulțumire invitația; spațiul alocat fiind pus la dispoziție în mod gratuit de către o bibliotecă publică din Londra (Wembley Library).

A doua chestiune, interesul comunității românești din UK (da, au fost prezenți oameni din afara Londrei!!) pentru acest gen de evenimente; interesul lor pentru cultură, pentru scriitorii români contemporani, pentru promovarea noastră a ceea ce suntem dincolo de știrile de la ora ceaiului englezesc.

În al treilea rând, dar nu cel din urmă, interesul, deschiderea, participarea activă, răbdarea și curajul autoarei Corina Ozon, de a accepta această provocare, de a se întâlni cu cititorii români (și nu numai!), nu neapărat cunoscători ai scrierilor sale, peste hotare, la mii de kilometri de țara, în condițiile în care, nimeni nu garantează prezența și interesul oamenilor. Și cum nici de această dată nu am fost dezamăgită, oamenii au venit, mulți și de departe, interesați de cărți, de autoare, de temă sau, pur și simplu, din dorința de implicare în evenimente culturale.

Aplauzele și respectul meu se îndreaptă spre ei. Nici scriitorii, nici voluntarii, nici bibliotecile sau alte instituții nu ar exista fără voi, oamenii obișnuiți care spuneți „Da!” cu responsabilitate atunci când e vorba de a face CEVA.

13467673_1127576643950161_550878470_o
© Florin Dănilă

Vina, de Camelia Cavadia

11336847_835198766558540_1894856890520282759_o„Vina”, romanul de debut al Cameliei Cavadia, laureat al „Festival du premier roman”, la Chambéry, e un roman psihologic care îmi vine în minte destul de des, din mai multe și nenumărate  motive.

Deși am citit romanul acum vreun an, temele abordate de ea sunt actuale. Mereu vor fi, din păcate! Gelozia, alcoolismul, neasumarea greșelilor, lipsa comunicării în cuplu, superficialitatea relațiilor interumane. Uneori e suficient să privesc în jur și să constat că „Vina” nu este numai povestea din roman, este povestea multor cupluri.

Viața lui Tomas H., bărbatul care cunoaște și Raiul, și Iadul, este o dramă prezentată pe două planuri, unul trecut, al unui soț iubitor, tată responsabil și scriitor de succes, și unul prezent, în care alcoolul și menajera sunt singurele repere în jurul cărora gravitează. Autoarea insistă în a prezenta fericita viață de cuplu a lui Tomas și ai sentimentul că prea e totul bun și frumos, și prea numai lapte și miere însă până să te saturi de atâta dulce, deja ai luat cunoștință de demonii care ies la suprafață de „prea mult bine”. Gelozii, timp umplut cu alcool, prieteni neprieteni și constați deja că personajul este într-o alunecare rapidă și periculoasă, pe un drum care nu poate duce spre fericire.

13275205_1109523779088781_2146854610_oCe l-a uimit cel mai tare a fost înțelegerea faptului că nenorocirile astea i se întâmplaseră aproape fără să-și dea seama. Adică, aluneci dintr-o dată într-o situație dezastruoasă, iar coborârea aproape că devine de neoprit. Nu există semne de avertizare care să te facă atent că urmează o „curbă deosebit de periculoasă” în viața ta, nu e nimeni care să te atenționeze că ai în față un drum periculos. Totul se întâmplă încet, pe nesimțite și odată ce ai greșit azi, îți e ușor să greșești din nou mâine. După care, aproape că nu-ți mai dai seama. Deja ți-e la îndemână să greșești.”

Această cădere în gol continuă și ajunge într-un punct culminant care justifică titlul acestei cărți. Dar asta vă las să descoperiți singuri.

Lipsa comunicării într-o relație și urmările ei sunt o temă pe care autoarea o conturează perfect, aș spune. Surprinde și punctează atât de bine momentele importante din declinul acestui cuplu încât este imposibil să nu anticipezi că, toate tăcerile și renunțările mărunte aparent, vor ieși la suprafață precum vulcanii. Inevitabil cartea ridică întrebări în mintea cititorului, te regăsești în egală măsură fericit dar și cuprins de îndoieli. E o lecție de viață, frumosă și tristă! Vina, sentimentul acesta atât de răvășitor, trebuie asumată, asumată și depășită pentru că vina este mai mult decât un regret, ea poartă culpa unei nenorociri, a unei greșeli, a unui fapt ireversibil.

Aș mai adăugă două detalii. Finalul romanului este unul pe măsură, surprinzător și cu un efect demn de un condei talentat, iar faptul că autoarea reușește să scrie din perspectiva unui bărbat, este o chestiune pe care eu, personal, o admir (Îmi amintește de Cătălin Dorian Florescu și „Zaira” lui).

13221096_1019992361412512_2811149222233132520_nNu-mi rămâne decât să vă mai spun că aștept cu interes următorul roman al autoarei, „Măștile fricii”, apărut de câteva zile, că o felicit pentru talentul (și perseverența) de a construi, din punct de vedere psihologic, un personaj atât de complex.

Despre autoare puteți afla mai multe pe paginile de facebook ale cărților ei și pe blogul personal.

Acum, privind în urmă, dacă ar fi să numească un moment anume pe care să-l facă responsabil de pierderea intimității lor, acela ar fi: momentul în care în casa lor au început să se perinde tot felul de cunoscuți, așa-ziși prieteni, care au devenit în curând nelipsiți de la mesele de seară sau de la cele de sâmbătă și duminică, petrecute până atunci în familie. Acela a fost momentul în care Tomas a început să se disipeze în prea multe părți, să stea în contact cu prea multă lume, devenind mai îndrăzneț, mai sigur pe el, mai tăios, dar în același timp, mai lipsit de substanță, mai puțin autentic și mai greu de iubit.

Whiskey-ul a devenit și el nelipsit din pahare și a curs râuri, râuri din sticlele pline, golite cu repeziciune. Aburii alcoolului s-au amestecat atunci cu aburii unor idei neduse până la capăt, iar vorbe negândite și necalculate au fost aruncate în aer fără a fi prelucrate de luciditatea unei minți treze.

La desfășurarea acestor acte de delăsare au fost de față cei mai apropiați oameni din viața lui Tomas care fie n-au sesizat pericolul, fie n-au bănuit urmările. Au stat cu toții aliniați, inerți și-au urmărit spectacolul, incapabili să miște un deget. De aici și până la a fi prea târziu, nu a fost decât un mare pas în gol, pe care l-au făcut, din păcate, cu toții, împreună!”

 

Eleganța ariciului, de Muriel Barbery

res_82b8e8925689f9e9e68214612ee70024_full„Eleganța ariciului” nu este o poveste plină de aventuri, nu e un roman palpitant sau vreo carte de căpătâi, este însă o minunată poveste despre prietenie, o prietenie dincolo de granițele sociale, bazată pe afinități intelectuale care trec peste diferențele de statut social; o prietenie care se naște spontan și firesc.

Cele doua personaje principale, Renee si Paloma, nu se încadrează de niciun fel în stereotipurile în care sunt încadrate de cei mulți și superficiali. Ele sunt cele două personaje care își analizează viețile cu ironie și umor, fiecare cu scopul fie de a ascunde, fie de a descoperi ceva.

„Mă numesc Renee. Am cincizeci și patru de ani. De douăzeci și șapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte și o grădină interioare, împărțită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană (…). N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă și insignifiantă.”

„În ceea ce mă privește, am doisprezece ani și locuiesc la nr. 7 pe rue de Grenelle, într-un apartament de bogătași. Părinții mei sunt bogați, familia mea e bogată, iar sora mea și cu mine suntem prin urmare virtual bogate. Tatăl meu e deputat după ce a fost ministru și va sfârși fără îndoială la vârf (…).”

O portăreasă amatoare de romane rusești și filosofie, cunoscătoare de muzică clasică și cinematografie, Renee face tot posibilul să nu iasă din anonimat, să nu cumva să lase să se vadă cum și ce este în realitate. Cu toate precauțiile ei, oamenii capabili să vadă dincolo de aparențe vor descoperi contrariul. „Doamna Michael are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante.”

i-find-this-a-fascinating-phenomenon-the-ability-we-have-to-manipulate-ourselves-so-that-the-foundation-of-our-beliefs-is-never-shaken-muriel-barbery

Paloma, fiica unei familii din imobilul amintit, este copila care dă dovadă de mai multă maturitate decât întreaga ei familie. Ea ține un Jurnal al mișcării lumii și un caiet de cugetări profunde, notând, într-un mod inocent dar matur, „lucruri pentru care merită să trăiești”, pentru că, dezamăgită de viață, își planifică sinuciderea. Pe parcursul acestor analize, dezvăluie fără să-și dea seama, nenumărate motive de a trăi, unul dintre ele fiind chiar Renee pe care o descoperă cu ochiul ei fin așa cum este ea în realitate. Iar momentul în care apare și un personaj masculin, Kakuro, povestea capătă și conturul cald, dar nu siropos, al dragostei.

Romanul are tentă filozofică dar și satirică. Autoarea ironizează moravurile franceze îmbinând umorul și ironia atât de plăcut încât, deși nu e un roman de aventuri, captează atenția și dă oarece dependență.

photo-muriel-barberyMuriel Barbery, romancieră franceză nascută în Casablanca, în Maroc, la 28 mai 1969, trăiește în prezent în Japonia, țară de care este fascinată. Are studii aprofundate de filozofie și Eleganța ariciului, care este al doilea său roman (primul fiind Une gourmandise), a obținut numeroase premii, toate în anul 2007 (Prix Georges Brassens in 2006,  Prix des libraires, Prix des Bibliotheques pour Tous, Prix Rotary, Prix de l’Armitiere de Rouen si Prix Vivre Livre des lecteurs de Val d’Isere). În România a apărut la editura Nemira.

 

Zaira, de Cătălin Dorian Florescu

zaira1Am avut norocul să îmi fie recomandată cartea acesta de un om minunat și, cum era și firesc, nu am fost dezamăgită. Mai mult chiar, cartea a fost peste așteptările mele. Am citit-o cam acum un an dar mi-a rămas lipită și vie în minte. Este o „amețitoare călătorie” cum mărturisește chiar personajul central, Zaira, o călătorie plină de aventuri, de neprevăzut, de drame și bucurii, o călătorie într-un ritm alert și intens.

Zaira, fiică de moșieri de lângă Strehaia, născută în sala de așteptare a unei gări, ajunge păpușăreasă la Timișoara și apoi manager la un restaurant din Washington. Amețitoarea ei călătorie între Europa de Est și America, începe în 1928 și se întinde pe durata a zeci de ani, făcându-ne părtași la viața din perioada interbelică, al doilea război mondial, venirea comuniștilor la putere, persecuțiile și teroarea instaurată, fuga din țară, viața de emigrant și întoarcerea în țară, care coincide și cu întoarcerea la o dragoste niciodată uitată.

Pentru rudele sale, ea devine „copilul nostru” pentru că mama este mai tot timpul plecată să-l însoțească pe tatăl ei, ofițer. Zizi, verișorul ei, este un personaj extraordinar care îi farmecă întreaga copilărie cu poveștile și personajele lui, insuflându-i astfel dragostea pentru teatru.

Schimbările politice, moarte lui Zizi, mutarea la oraș, întoarcerea tatălui, mariajul cu Paul, sunt doar preludiul aventurii spre care se îndreaptă Zaira. Pasiunea pentru teatru, talentul de a da viață păpușilor îi dau Zairei șansa de a lucra la teatru în Timișoara, loc unde îl întâlnește pe Traian, un bărbat sensibil și pasional de care se îndragostește și de care va rămâne legată tot restul vieții, deși drumul o va purta departe, în America.

Zaira revine în țară pentru a-l revedea pe Traian, pentru a-i spune că este tată, pentru a închide cercul vieții ei, pentru a stabili echilibrul sufletului ei.

image-2010-03-9-7010210-41-zaira-catalin-dorian-florescu

 

„Dacă era să fie biografie, nu mi-ar fi convenit. Deşi cartea e foarte scandaloasă. Ai să citeşti şi ai să te îngrozeşti.” mărturisește într-un interviu, Zaira Manta, adevăratul personal al acestei cărți. „A fost în soarta mea să inspir o carte şi nu a fost nimic programat.”, spune nonșalant această uimitoare femeie. Pentru că da, la baza acestui roman se află Zaira Manta, actriță și marionetistă din Timișoara, care a emigrat și pe care autorul, întâmplător sau nu, o întâlnește și îi ascultă povestea.

Concluzia: un roman extraordinar, viu și scris alert, o carte pe care nu o poți lăsa din mâna, o poveste ce nu mai vrei să se sfârșească, o voce care crește, se maturizează și transpune cititorul într-o lume despre care doar unii mai au ocazia de a povesti, cei ce încă mai sunt în viață. Talentul acestui scriitor este întărit de capacitatea lui de a da viață unui personaj feminin, de a-și însuși și asuma o voce feminină autentică. Chapeau!

Cătălin Dorian Florescu (n. 1967, Timișoara) a părăsit România în 1982 și s‑a stabilit la Zurich, unde a studiat psihologia. A lucrat șase ani ca psihoterapeut în domeniul reabilitării persoanelor toxicodependente. A mai publicat romanele Wunderzeit/ Vremea minunilor (2001, distins cu premiile „Cartea de Limba Germana a anului” din partea Fundatiei Elvetiene Schiller, „Un an platit de viata” din partea orașului Zurich și „Chamisso” din partea Academiei din Bayern pe anul 2002,  Der kurze Weg nach Hause / Drumul scurt spre casă (2002, Premiul Anna Seghers pe 2003, Zaira (2008) si Jacob beschließt zu lieben/ Jacob se hotărăște să iubească (2011, „Swiss Book Prize”, cea mai buna carte a anului 2011 in Elvetia, cu 80.000 de exemplare vândute în spațiul de limbă germană). Povestirile sale au fost incluse in diverse antologii. Cătălin Dorian Florescu semnează de asemenea eseuri și articole în publicații de limba germană. Romanele sale au fost sau urmează să fie traduse în franceză, spaniolă, italiană, rusă, polonă, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă, suedeză și macedoneană. În 2012, Cătălin Dorian Florescu a primit Premiul Joseph Freiherr von Eichendorff pentru intreaga activitate literară.

 

Îți respect prostia, nu-mi insulta inteligența. Doar o vorba sa-ți mai spun, Pitzi 

367cc250c2a854c69ba4f57ba3949aabPitzi, eu știu să îmi fac update la bibliotecă, nu la garderobă. Nu prea (deloc!) avem subiecte în comun. Și mă doare, recunosc că mă doare, drept în cartea aia pe care o ții de vreo doi ani pe post de opritor la ușă. Si mai știu că sunt inadaptată pentru că nu mă interesează care gel de unghii e mai “la modă” sau care monden a mai născocit vreo super aventură amoroasă sau conspirativă.

Tu mă vezi nebună și îmbătrânind înconjurată de cărți, izolată și morocănoasă, că de, cică “nu prea știi despre ce ai putea vorbi cu mine”. Oare dacă aș fi înconjurată de tigăi și retete culinare, s-ar putea vorbi mai ușor cu mine? Dacă s-ar prăbuși trend-urile și brand-urile peste mine aș fi accesibilă? Daca aș bea cafeaua discutând despre alții sau pisicindu-mă m-aș încadra în normalitate?

Eu nu cred că oamenii cu care nu am subiecte comune de discutat sunt nebuni. Cred că, pur și simplu, nu suntem pe aceeași lungime de undă și asta mă face să fiu mai rezervată în a discuta cu privire la subiectele care îmi fac mie plăcere. Nevoile noastre diferă. Ce rost are să vorbesc cu pasiune despre lucruri pe care alții le iau în râs? Nu vreau să conving pe nimeni că e mai plăcut să citesc o carte decât să dezbat tendințele modei, că mă relaxează să mă uit ore în șir la tablouri, să mă las purtată de culori, și umbre, și lumini în loc să dezbat show-uri de televiziune.

Pe când, să fii pițipoancă e mult mai ușor să comunici ceva – arăți! Eventual cu degetul dacă nu ai cuvinte la purtator!

Chiar dacă e vorba de comunicare greoaie și deficientă atunci când te exprimi verbal sau în scris, îți sunt suficiente câteva litere și multe, multe emoticoane că oricum are grijă facebook-ul de cum te simți (mai ales când scrii “feeling smart”). Esența se transmite în puține cuvinte, repet, unele litere sunt suficiente pentru că tu știi că nu ai nevoie să citești literatură pentru a te exprima. Nivelul atins de tine este, evident, superior și adaptat acestui secol. Eu vreau să arăt ce simt, vorbind despre fiecare secundă în sute de cuvinte. Vreau să întreb și să răspund, vreau să spun, din prea plinul meu. La ce bun? E plin de talk-show-uri la TV și de oameni care spun doar ceea ce vrei să auzi.

pitzi-si-cocalariPitzi, tu ai un simț de conservare atât de bine dezvoltat încât nimic nu te tulbura. Tu poți da lecții importante despre dragostea de sine, în exces, e adevărat, dar măcar știi clar să te pui pe primul plan și să îți atingi scopurile. Și mai ești și bună nogociatoare: știi exact când și ce compromis să faci pentru a obține ceea ce vrei.  Principiile tale sunt variabile! Asadar Pitzi, ești deșteaptă!

Eu visez, visez mii de vise și trăiesc zeci de vieți. Iubesc și sufar, am onoare sau sunt lașă, complotez sau merg cu fruntea sus, ca la final, la finalul cărții – ca să înțelegi – să fiu fericită. Fericită (noțiune relativă și discutabilă în funcție de abordare) sunt și în viața de zi cu zi, în viața mea, pe care o trăiesc ad literam, dar viețile din fiecare din cărți sunt viețile pe care poate le-am trăit cândva, sau pe care nu le voi trăi niciodată decât așa, sorbind cuvinte.

Pitzi, tu ești clar mai fericită pentru că e mai ușor să satisfaci o nevoie materială decât una spirituală. Un parfum, un pantof, o rochiță, o plimbare, rasplătite de cele mai multe ori prin tăcere (vital e să taci!) și conformare (“sigur, ursulețul meu”, “da, guguștiucul mei pupicicăesc”, “bine, corcudușul meu iubițicuțeluș de care este”) satisfac nevoile și aduc fericirea în viața ta.

Cărțile te provoacă, te răscolesc, te dărâmă ca apoi să te ridice, te dor, te alină și te țin în brațe. Ele nu suplinesc prezența fizică a unui bărbat dar sigur mângăie rănile lor sau alina dorul, așteptarea.

Și cel mai mare atu al tău, Pitzi, este că tu nu ai opinii, iar dacă le ai, sunt la fel ca ale lui. Opinii diferite ai doar cu privire la cei pe care 5 minute îi perii ca apoi 5 ore să le dezbați existența, fie că ești în temă sau nu cu viața lor; întotdeauna “ceilalți” fiind cei care sunt “sub nivelul tău” că doar deh!, vorba ta, Pitzi: “uita-te, fată, la mine, cum arăt!” (și arăți la toată lumea, cât altruism!).

Iartă-mă, Pitzi, că am părul blond dar nu sunt blondă!

Fă-mă să îmi fie dor de tine în timp ce o să mă afund în toate “plicticoșeniile” lumii mele în care arta nu înseamna design-ul de pe unghii sau poșeta “Happy Meal” de la Moschino! Așa că, Pitzi, “Hai, pa, că pleacă gara!”

 

PIȚIPOANCĂ, pitipoance, s.f. 1. Persoană de gen feminin care se distinge printr-un comportament ostentativ, vulgar, și prin superficialitate; deseori o pițipoancă poate fi regasită în poze indecente pe internet prin care speră să fie remarcată. Respectiv cuvantului cocalar pentru genul masculin. (conform http://www.dex-online.info/dex/pitipoanca/)

pițipoancă, pițipoance s. f. tânără ușuratică. (conform http://dexonline.ro/definitie)